Ereditate, evoluție și protecția mediului

Ereditatea este însușirea organismelor de a transmite urmașilor caracterele lor (culoarea ochilor, grupa de sânge, forma frunzelor). Informația ereditară este înscrisă în molecula de ADN, aflată în nucleul celulelor, organizată în cromozomi. O genă este un fragment de ADN care determină un caracter.

Omul are 46 de cromozomi (23 de perechi) în celulele corpului; celulele reproducătoare (ovulul și spermatozoidul) au câte 23 de cromozomi, astfel încât prin fecundație celula-ou primește din nou 46 — jumătate de la mamă, jumătate de la tată. Perechea a 23-a stabilește sexul: XX la fete, XY la băieți.

Primele legi ale eredității au fost descoperite de Gregor Mendel, prin experiențe pe mazăre. El a arătat că unele caractere sunt dominante (se manifestă mereu), iar altele recesive (se manifestă doar dacă sunt moștenite de la ambii părinți).

Variabilitatea este însușirea organismelor din aceeași specie de a se deosebi între ele. Niciun om nu este identic cu altul (cu excepția gemenilor identici), nicio frunză nu este perfect identică cu alta.

Variabilitatea are două surse: ereditară — recombinarea genelor părinților la fiecare fecundație și mutațiile (modificări întâmplătoare ale ADN-ului) — și neereditară, dată de influența mediului (alimentație, climă, exercițiu). Doar variațiile ereditare se transmit la urmași.

Variabilitatea este esențială pentru supraviețuirea speciilor: într-un mediu schimbător, indivizii cu trăsături avantajoase au șanse mai mari să supraviețuiască și să lase urmași.

Evoluția este procesul de transformare lentă a speciilor de-a lungul timpului. Dovada cea mai clară o constituie fosilele — resturi sau urme ale viețuitoarelor din trecut, păstrate în roci — care arată că speciile de azi diferă de cele de demult.

Charles Darwin a explicat evoluția prin selecția naturală: organismele cu trăsături avantajoase supraviețuiesc mai bine, se reproduc și transmit aceste trăsături urmașilor; treptat, specia se schimbă. De exemplu, girafele cu gât mai lung au ajuns mai ușor la frunze și au lăsat mai mulți urmași.

Alte dovezi ale evoluției sunt asemănările de structură dintre specii (membrul omului, aripa liliacului și înotătoarea balenei au același plan de organizare) și etapele asemănătoare ale dezvoltării embrionare. Omul a evoluat, la rândul său, din strămoși comuni cu maimuțele antropoide actuale.

Într-un ecosistem sănătos, populațiile de viețuitoare se mențin în echilibru dinamic: prădătorii limitează numărul ierbivorelor, iar acestea limitează vegetația. Materia circulă prin lanțuri și rețele trofice, iar energia provine de la Soare, fiind captată de plante.

Biodiversitatea — varietatea speciilor dintr-un ecosistem — îi dă acestuia stabilitate: cu cât rețeaua trofică este mai bogată, cu atât ecosistemul rezistă mai bine la schimbări. Dispariția unei specii poate declanșa dezechilibre în lanț.

Omul influențează puternic ecosistemele prin defrișări, vânătoare și pescuit excesiv, agricultură intensivă, urbanizare și poluare. Speciile invazive, aduse de om în ecosisteme noi, pot elimina speciile locale.

Poluarea este modificarea dăunătoare a mediului prin substanțe sau energii introduse de om. Poluarea aerului (gaze de eșapament, fum industrial) contribuie la încălzirea globală și provoacă boli respiratorii; poluarea apei (deșeuri, pesticide, petrol) distruge viața acvatică; poluarea solului (chimicale, gunoaie) afectează plantele și pânza freatică.

Protecția mediului cuprinde măsuri concrete: reducerea deșeurilor și colectarea lor selectivă, reciclarea, împădurirea, folosirea energiilor regenerabile (solară, eoliană), protejarea speciilor amenințate în rezervații naturale și parcuri naționale (de exemplu Delta Dunării și Parcul Național Retezat, în România).

Dezvoltarea durabilă înseamnă satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite șansele generațiilor viitoare — adică folosirea chibzuită a resurselor naturale. Fiecare om poate contribui: economisind apa și energia, reciclând, plantând și alegând transportul prietenos cu mediul.