Economia națională și economia mondială

Produsul intern brut (PIB) este valoarea totală a bunurilor și serviciilor finale produse în interiorul unei țări într-o perioadă (de obicei un an). „Finale” înseamnă că nu se numără de două ori bunurile intermediare (făina folosită la pâine nu se adună separat de pâine). PIB-ul este principalul indicator al dimensiunii unei economii.

Pentru comparații între țări se folosește PIB-ul pe locuitor (PIB ÷ populație), care aproximează nivelul de trai. Creșterea economică reprezintă sporirea PIB-ului real (corectat cu inflația) de la o perioadă la alta; ea se exprimă procentual: dacă PIB-ul real urcă de la 1.000 la 1.040 de miliarde, creșterea este de 4%.

Creșterea economică este alimentată de investiții, progres tehnologic, educație și creșterea productivității. Ea nu surprinde totul: PIB-ul nu măsoară economia subterană, munca neplătită din gospodării, calitatea mediului sau distribuția veniturilor — de aceea este completat de alți indicatori ai dezvoltării.

Inflația este creșterea generalizată și durabilă a prețurilor, însoțită de scăderea puterii de cumpărare a banilor. Ea se măsoară prin rata inflației, calculată cu ajutorul indicelui prețurilor de consum (IPC), care urmărește prețul unui „coș” de bunuri și servicii cumpărate de o familie obișnuită.

Cauzele principale: inflația prin cerere (cererea depășește oferta — „prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri”), inflația prin costuri (scumpirea energiei, materiilor prime sau a salariilor împinge prețurile în sus) și emisiunea excesivă de monedă. După intensitate, inflația poate fi târâtoare (sub 3%), moderată, galopantă (două-trei cifre) sau hiperinflație.

Inflația lovește mai ales persoanele cu venituri fixe și pe cei care economisesc în numerar; avantajează, în schimb, debitorii (își plătesc datoriile în bani „mai ieftini”). Combaterea inflației este misiunea principală a băncii centrale, care folosește în special rata dobânzii de politică monetară. Opusul inflației este deflația — scăderea generalizată a prețurilor, la rândul ei dăunătoare, pentru că amână consumul și investițiile.

Șomajul este dezechilibrul pieței muncii în care oferta de muncă depășește cererea: persoane apte de muncă, dispuse să lucreze și care caută activ un loc de muncă nu îl găsesc. Rata șomajului se calculează ca raport procentual între numărul șomerilor și populația activă (ocupați + șomeri): Rs = Ș ÷ Pa × 100.

Exemplu: dacă o țară are 9 milioane de persoane ocupate și 1 milion de șomeri, populația activă este de 10 milioane, iar rata șomajului este 1 ÷ 10 × 100 = 10%. Elevii, pensionarii sau persoanele care nu caută de lucru nu intră în populația activă.

Formele șomajului: fricțional (perioada normală de căutare între două locuri de muncă), structural (calificările nu se potrivesc cu cerințele noi ale economiei — de exemplu meserii dispărute prin automatizare), ciclic (generat de crize și recesiuni) și sezonier (agricultură, turism). Măsurile de combatere includ recalificarea, stimularea investițiilor și a antreprenoriatului; șomerii pot primi temporar indemnizație de șomaj.

În economia de piață, deciziile aparțin în principal agenților privați, dar statul intervine acolo unde piața singură eșuează. Funcțiile economice ale statului: stabilește cadrul legal (proprietate, contracte, concurență), furnizează bunuri publice (apărare, ordine, drumuri, educație și sănătate publică), corectează externalitățile (de exemplu taxează poluarea), redistribuie veniturile (impozite progresive, ajutoare sociale) și stabilizează economia.

Principalul instrument este bugetul de stat: veniturile provin mai ales din impozite și taxe (TVA, impozit pe venit, pe profit, accize), iar cheltuielile finanțează serviciile publice. Politica fiscală (impozite și cheltuieli publice) și politica monetară (a băncii centrale) sunt pârghiile macroeconomice de bază: în recesiune statul poate reduce taxe sau mări cheltuieli, iar la supraîncălzire procedează invers.

Când cheltuielile bugetare depășesc veniturile, apare deficitul bugetar, finanțat prin împrumuturi care formează datoria publică. Intervenția statului are limite: birocrația, taxarea excesivă sau deciziile politizate pot frâna economia — de aceea echilibrul dintre piață și stat este o dezbatere permanentă.

Uniunea Europeană este cea mai avansată formă de integrare economică regională. Nucleul ei este piața unică, bazată pe cele patru libertăți: libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. România este membră a UE din 1 ianuarie 2007 și beneficiază de acces la piața unică, fonduri europene și dreptul cetățenilor de a munci și studia în orice stat membru.

O parte dintre statele UE folosesc moneda comună, euro, gestionată de Banca Centrală Europeană — ele formează zona euro. Adoptarea euro presupune îndeplinirea unor criterii de convergență (inflație scăzută, deficit și datorie publică sub control, stabilitatea cursului).

Globalizarea este procesul de interconectare crescândă a economiilor lumii prin comerț internațional, investiții străine, lanțuri globale de producție, migrație și tehnologie. Avantaje: piețe mai mari, prețuri mai mici, transfer de tehnologie, creștere economică. Dezavantaje și riscuri: concurență dură pentru producătorii locali, dependența de lanțuri de aprovizionare externe, propagarea rapidă a crizelor și adâncirea unor inegalități. Comerțul internațional se bazează pe avantajul comparativ: fiecare țară câștigă specializându-se în ceea ce produce relativ mai eficient.