Epoca modernă și contemporană universală

Iluminismul a fost curentul de idei al secolului al XVIII-lea care a pus rațiunea în centrul cunoașterii și al organizării societății. Gânditorii iluminiști au criticat absolutismul, privilegiile și intoleranța religioasă, propunând o societate întemeiată pe drepturi naturale, libertate și egalitate în fața legii.

Marile contribuții teoretice: John Locke a formulat drepturile naturale (viață, libertate, proprietate) și ideea guvernării prin consimțământ; Montesquieu a teoretizat separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească); Voltaire a militat pentru toleranță și libertatea de gândire; Jean-Jacques Rousseau a susținut suveranitatea poporului în „Contractul social”. Difuzarea ideilor s-a făcut prin Enciclopedia coordonată de Diderot și d'Alembert, prin saloane și prin presă.

Unii monarhi — Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei, Iosif al II-lea al Austriei — au aplicat parțial ideile iluministe, fenomen numit despotism luminat. Pe termen lung, iluminismul a pregătit ideologic revoluțiile americană și franceză.

Revoluția americană a izbucnit din conflictul coloniilor cu metropola britanică pe tema impozitelor fără reprezentare. La 4 iulie 1776, cele 13 colonii au adoptat Declarația de Independență, redactată de Thomas Jefferson pe principii iluministe. După victoria asupra Angliei, Constituția din 1787 a creat prima republică federală modernă, cu separarea puterilor.

Revoluția franceză (1789) a doborât Vechiul Regim: Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a proclamat libertatea, egalitatea și suveranitatea națiunii. După monarhia constituțională, republică și teroare, Napoleon a consolidat o parte din cuceririle revoluției și le-a răspândit în Europa prin Codul civil.

Secolul al XIX-lea a continuat seria revoluțiilor: mișcările din 1830 și mai ales „primăvara popoarelor” din 1848, purtate de liberalism și naționalism. Deși înfrânte în mare parte, revoluțiile de la 1848 au impus pe agenda Europei constituțiile, drepturile cetățenești și principiul naționalităților.

Naționalismul secolului al XIX-lea a susținut că fiecare națiune — comunitate de limbă, cultură și istorie — are dreptul la propriul stat. Pe acest principiu s-au format sau s-au unificat state noi: Grecia (independentă de otomani în 1830), Belgia (1830), România (1859/1877), Italia și Germania.

Unificarea Italiei (1859–1870) a fost opera regatului Piemont-Sardinia, condusă politic de Cavour și susținută militar de expedițiile lui Garibaldi. Unificarea Germaniei a fost realizată de Prusia, prin politica de „fier și sânge” a cancelarului Otto von Bismarck, încheiată cu proclamarea Imperiului German la Versailles, în 1871.

Statul-națiune a adus cetățenia egală, școala publică în limba națională, serviciul militar și administrația unitară. În același timp, rivalitățile naționale și imperiale au alimentat tensiunile care vor exploda în 1914.

Primul Război Mondial și criza economică interbelică au zdruncinat democrațiile și au favorizat regimurile totalitare — regimuri care controlează total statul, societatea și individul, prin partid unic, ideologie oficială, poliție politică, propagandă și teroare.

Comunismul s-a instaurat în Rusia prin lovitura bolșevică din octombrie 1917, condusă de Lenin. Sub Stalin, URSS a cunoscut colectivizarea forțată, industrializarea planificată, Marea Teroare și sistemul lagărelor de muncă (Gulagul). Fascismul lui Benito Mussolini a ajuns la putere în Italia după „Marșul asupra Romei” (1922), instaurând statul corporatist și cultul liderului (Il Duce).

Nazismul, varianta cea mai radicală, l-a adus pe Adolf Hitler la putere în Germania în ianuarie 1933. Bazat pe rasism și antisemitism, regimul nazist a suprimat democrația, a persecutat evreii (legile de la Nürnberg, 1935) și a dezlănțuit Al Doilea Război Mondial și Holocaustul. Compararea acestor regimuri arată mecanisme comune: partid-stat, lider absolut, dușman desemnat, mobilizarea maselor.

Secolul XX a fost o confruntare continuă între modelul democratic — pluralism politic, alegeri libere, separarea puterilor, garantarea drepturilor omului — și modelele dictatoriale. Democrațiile occidentale (Marea Britanie, Franța, SUA) au rezistat crizelor și au ieșit învingătoare din ambele războaie mondiale.

După 1945, jumătate de Europă a intrat sub dictaturi comuniste impuse de URSS, iar Războiul Rece a opus blocul democratic blocului sovietic. Documente precum Declarația Universală a Drepturilor Omului (ONU, 1948) și Actul final de la Helsinki (1975) au făcut din drepturile omului un criteriu internațional.

Valul de democratizare a cuprins sudul Europei în anii 1970 (Grecia, Portugalia, Spania), apoi Europa de Est în 1989, când regimurile comuniste s-au prăbușit. Prăbușirea URSS (1991) a încheiat confruntarea bipolară, dar democrația rămâne o construcție fragilă, care cere cetățeni informați și instituții puternice.