Istoria românilor: de la geto-daci la România contemporană

Istoria românilor începe cu geto-dacii, ramura nordică a tracilor, organizați în stat sub Burebista (82–44 î.Hr.) și Decebal (87–106 d.Hr.). După războaiele din 101–102 și 105–106, Dacia a fost transformată în provincie romană, colonizată masiv și romanizată: localnicii au preluat limba latină și civilizația romană.

Etnogeneza românească este procesul de formare a poporului român și a limbii române. El a continuat și după retragerea aureliană (271), prin păstrarea populației daco-romane la nord de Dunăre, prin răspândirea creștinismului în limba latină și prin asimilarea migratorilor, mai ales a slavilor, sosiți din secolul al VI-lea.

Rezultatul a fost un popor romanic — singurul popor latin din răsăritul Europei — și o limbă de origine latină cu influențe slave în vocabular. Procesul s-a încheiat, în linii mari, în secolele VIII–IX. Românii sunt menționați în izvoarele medievale sub numele de „vlahi”.

În secolul al XIV-lea s-au format statele medievale românești: Țara Românească, sub Basarab I (independentă după victoria de la Posada, 1330), și Moldova, sub Bogdan I (1359). Transilvania, organizată ca voievodat sub coroana maghiară, a păstrat o numeroasă populație românească. Dobrogea, condusă de Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului XIV, a căzut apoi sub stăpânire otomană.

Secolele XIV–XVI au stat sub semnul luptei antiotomane. Mircea cel Bătrân a învins la Rovine (1395); Iancu de Hunedoara a apărat Belgradul (1456); Vlad Țepeș a purtat faimosul atac de noapte (1462); Ștefan cel Mare a triumfat la Vaslui (1475); Mihai Viteazul a învins la Călugăreni (1595) și a realizat în 1600 prima unire politică a celor trei țări române.

Neputând fi cucerite și transformate în pașalâc, Țara Românească și Moldova și-au păstrat autonomia, plătind tribut Porții. În secolul al XVIII-lea, după domniile lui Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, otomanii au impus regimul fanariot: domni numiți direct de la Constantinopol, dintre grecii din Fanar.

Epoca modernă românească a fost deschisă de revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), care a dus la sfârșitul regimului fanariot și la revenirea domniilor pământene. Revoluția de la 1848, desfășurată în toate cele trei țări române, a cerut drepturi și libertăți, împroprietărirea țăranilor și unirea — programul ei a devenit programul generației pașoptiste.

Contextul favorabil a apărut după Războiul Crimeii: prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și 24 ianuarie 1859 în Țara Românească, s-au unit cele două Principate. Cuza a realizat marile reforme: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară și legea instrucțiunii publice (1864).

După abdicarea forțată a lui Cuza (1866), pe tron a fost adus Carol I și a fost adoptată Constituția din 1866. România și-a proclamat independența la 9 mai 1877 și a câștigat-o pe câmpul de luptă în războiul din 1877–1878 (Plevna, Grivița, Smârdan), fiind recunoscută prin Tratatul de la Berlin. În 1881, România a devenit regat.

România a intrat în Primul Război Mondial în 1916, de partea Antantei, pentru unirea cu Transilvania. După campania grea din 1916 și rezistența eroică din 1917 (Mărăști, Mărășești, Oituz), prăbușirea imperiilor vecine a făcut posibilă unirea tuturor provinciilor românești: Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania, prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918).

România Mare, condusă de regele Ferdinand I, a fost recunoscută prin tratatele Conferinței de pace de la Paris (1919–1920). Reformele de după război — votul universal masculin și marea reformă agrară — și Constituția din 1923 au modernizat statul.

Perioada interbelică a adus o dezvoltare economică și culturală remarcabilă, dar și fragilizarea democrației: criza economică (1929–1933), ascensiunea mișcării legionare, regimul autoritar al lui Carol al II-lea (1938). În 1940, România a pierdut Basarabia și nordul Bucovinei (ultimatumul sovietic), nord-vestul Transilvaniei (Dictatul de la Viena) și Cadrilaterul.

După 23 august 1944, când România a trecut de partea Aliaților, țara a intrat în sfera de influență sovietică. Comuniștii au preluat treptat puterea: guvernul Petru Groza (1945), falsificarea alegerilor (1946), abolirea monarhiei și proclamarea republicii populare (30 decembrie 1947), când regele Mihai I a fost silit să abdice.

Regimul comunist, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948–1965) și apoi de Nicolae Ceaușescu (1965–1989), a naționalizat economia (1948), a colectivizat agricultura (1949–1962) și a reprimat opoziția prin Securitate și prin închisori politice (Sighet, Gherla, Aiud, Canalul Dunăre–Marea Neagră). Ceaușescu a instaurat un cult al personalității fără precedent, iar anii 1980 au adus penurie, frig și raționalizarea alimentelor.

Revoluția din decembrie 1989, începută la Timișoara și extinsă la București, a dus la căderea și execuția lui Ceaușescu. România a revenit la democrație și la pluralism politic: Constituția din 1991, economia de piață, apoi integrarea euroatlantică — NATO în 2004 și Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.