Procesele cognitive superioare

Gândirea este procesul psihic cognitiv superior prin care reflectăm, în mod mijlocit și generalizat-abstract, însușirile esențiale ale obiectelor și relațiile dintre ele. „Mijlocit” înseamnă că gândirea nu are nevoie de contactul direct cu obiectul: ea operează cu informații furnizate de percepții, reprezentări și limbaj. „Generalizat-abstract” înseamnă că extrage ceea ce este esențial și comun unei întregi clase de obiecte, lăsând deoparte detaliile.

Unitatea de bază a gândirii este noțiunea (conceptul) — condensarea însușirilor esențiale ale unei clase de obiecte (noțiunea de „triunghi”, „mamifer”, „dreptate”). Noțiunile se leagă în judecăți, care afirmă sau neagă ceva („Toate mamiferele sunt vertebrate”), iar judecățile se înlănțuie în raționamente, prin care derivăm cunoștințe noi din cele existente.

Raționamentul poate fi inductiv (de la cazuri particulare la o concluzie generală — cu riscul generalizării pripite), deductiv (de la general la particular: dacă premisele sunt adevărate și forma corectă, concluzia este certă) și analogic (de la particular la particular, pe baza asemănărilor — sursă de ipoteze, dar nu de certitudini). Operațiile fundamentale ale gândirii sunt analiza și sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea, concretizarea.

O problemă apare atunci când între ceea ce știm (datele inițiale) și ceea ce vrem să obținem (scopul) există un obstacol care nu poate fi depășit prin simpla aplicare a experienței anterioare. Rezolvarea de probleme este activitatea cea mai caracteristică a gândirii și parcurge, de regulă, câteva etape: punerea problemei (reformularea și înțelegerea ei), formularea ipotezelor, construirea planului de rezolvare, executarea lui și verificarea rezultatului.

În rezolvare folosim două mari strategii. Algoritmii sunt serii strict ordonate de pași care duc sigur la rezultat, dacă sunt aplicați corect (formula ecuației de gradul al II-lea, o rețetă). Euristicile sunt proceduri de scurtătură, flexibile, care nu garantează soluția, dar o pot găsi rapid în probleme noi, slab definite (a lucra „de la coadă la cap”, a descompune problema în subprobleme, a folosi o analogie).

Rezolvarea poate fi blocată de obstacole psihologice: fixitatea funcțională (incapacitatea de a vedea un obiect folosit altfel decât în funcția lui obișnuită) și setul mintal (tendința de a aplica automat metoda care a funcționat anterior, chiar când există o cale mai simplă). Momentul „aha!”, când soluția apare brusc după o perioadă de incubație, se numește iluminare (insight).

Memoria este procesul psihic de întipărire (memorare), păstrare (stocare) și reactualizare (recunoaștere sau reproducere) a experienței anterioare. Fără memorie, fiecare clipă ar fi un început absolut: nu am avea identitate, limbaj sau învățare. Memoria nu este o copiere pasivă, ci o prelucrare activă: reorganizăm, selectăm și uneori deformăm ceea ce reținem.

După durata păstrării, distingem memoria senzorială (fracțiuni de secundă), memoria de scurtă durată sau de lucru (15–30 de secunde, capacitate limitată la aproximativ 7±2 elemente — Miller) și memoria de lungă durată (practic nelimitată ca volum și durată). Memorarea poate fi mecanică (prin repetare, fără înțelegere) sau logică (bazată pe înțelegerea sensului — de câteva ori mai eficientă), involuntară sau voluntară.

Calitatea memorării depinde de factori-legi: materialul cu sens se reține mai bine decât cel fără sens; începutul și sfârșitul unei serii se rețin mai bine decât mijlocul (efectul de poziție serială); repetarea eșalonată în timp este superioară celei comasate; implicarea afectivă și scopul de a reține pe termen lung îmbunătățesc păstrarea. Uitarea este fenomenul natural de ștergere sau blocare a informațiilor; curba uitării (Hermann Ebbinghaus) arată că uitarea este masivă imediat după învățare și încetinește apoi — de aceea repetițiile timpurii sunt esențiale. Uitarea are și rol pozitiv: elimină balastul informațional.

Imaginația este procesul cognitiv superior prin care elaborăm imagini și proiecte noi, pe baza combinării și transformării experienței anterioare. Dacă memoria privește spre trecut, imaginația privește spre viitor și spre posibil: ea ne permite să anticipăm, să proiectăm și să creăm. Materia primă a imaginației rămâne experiența — nimeni nu poate imagina din nimic —, dar combinarea ei este nouă.

Formele imaginației se împart după prezența intenției și a efortului. Forme involuntare: visul din timpul somnului (combinări spontane, adesea simbolice) și reveria (visarea cu ochii deschiși). Forme voluntare: imaginația reproductivă (reconstruim imaginea a ceva ce nu am perceput, pe baza descrierilor — o epocă istorică, un peisaj citit), imaginația creatoare (producem proiecte noi și originale — opera de artă, invenția) și visul de perspectivă (proiectarea propriului drum de viață).

Imaginația folosește procedee de combinare: aglutinarea (combinarea de părți din surse diferite — sirena, centaurul), amplificarea și diminuarea (uriași, pitici), multiplicarea (balaurul cu șapte capete), schematizarea, tipizarea (personajul literar care concentrează trăsăturile unei categorii umane), analogia (modelul atomului construit după sistemul solar) și empatia (transpunerea imaginară în locul altuia).

Limbajul este activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii. Limba este un sistem de semne (cuvinte) și reguli (gramatică) elaborat social-istoric — un bun al comunității; limbajul este utilizarea individuală a limbii — un fenomen psihic, propriu fiecăruia. Gândirea și limbajul formează o unitate: gândim cu ajutorul cuvintelor, iar cuvântul fixează și poartă noțiunea.

Limbajul îndeplinește mai multe funcții: de comunicare (transmiterea de informații), cognitivă (instrument al gândirii și învățării), reglatorie (orientarea propriului comportament și al altora — comenzile, autoîncurajarea), expresivă (exteriorizarea trăirilor, prin intonație, mimică, ritm), persuasivă (convingerea celuilalt) și ludică (jocurile de cuvinte).

Formele limbajului: limbajul extern poate fi oral (dialog sau monolog) sau scris (mai exigent, lipsit de sprijinul intonației și al contextului imediat); limbajul intern este vorbirea „pentru sine”, prescurtată și rapidă, cu care gândim, planificăm și ne autoreglăm. Limbajul intern se dezvoltă din limbajul extern, prin interiorizare, în jurul vârstei de 5–7 ani.